„Amigdala nu deosebește un tigru de un e-mail nervos.” Factfulness, Hans Rosling
Țin minte ca ieri. Eram pe locul 12A, într-un Singapore Airlines, zburam din Denpasar spre Singapore, la prânz. Tocmai venise masa: un curry în care se vedeau tijele de lemongrass și bucăți de lemn de scorțișoară, un suc de guava roz alături, și un mousse de mango pe care mi-l rezervasem pentru final. Purtam o cămașă bleu cu dungi fine albe și pantaloni albi, miroseam a Lancôme pudrat.
Ca să înțelegi de ce turbulența aia m-a luat prin surprindere pe mine mai puțin decât pe restul cabinei, trebuie să știi ceva despre relația mea cu aerul: nu eram la primul rodeo. Am trecut prin peste 50 de țări până acum, ceea ce se traduce, undeva, în vreo 83 de zile din viața mea petrecute non-stop în aer, aproape trei luni privind norii de la 10.000 de metri. Dacă aș fi zburat toate orele alea una după alta, fără nicio aterizare, plecând din București, aș fi făcut turul Pământului de aproximativ 40 de ori.
Pe o scară complet neștiințifică, dar foarte serioasă, m-aș nota cu un 9 din 10 la capitolul „obsesie cu zborul”, iar punctul rămas liber e, evident, rezervat exact pentru genul de moment despre care urmează să-ți povestesc.
Deci nu eram la primul zbor. Și totuși, până la căderea în gol care nu s-a mai terminat, nimic din experiența aia nu m-a pregătit cu adevărat pentru ce a urmat.
Avionul a picat, apoi a mai picat o dată, și încă o dată, gol dupa gol, la intervale scurte. În jurul meu, panică, plânsete, mâini încleștate pe brațele scaunelor, un bărbat care repeta ceva ca o rugăciune fără cuvinte. La mine s-a așternut o liniște pe care nu mi-o explic nici azi complet. Tot ce am făcut, instinctiv, a fost să țin tava cu mâncare dreaptă, ca să nu ajung să port curry-ul acela superb pe cămașa bleu, în loc să-l mănânc.
În mintea mea, în secundele alea, nu s-a derulat niciun film cu scenarii groaznice. S-a făcut, în schimb, pace,ordine. Am făcut, rapid și limpede, un fel de bilanț: am trăit frumos, am trăit etic, am trăit din plin, am pupat lemuri si inotat cu delfini :))) Am suferit, asta da, la gândul fiului meu, dar n-am simțit, nici măcar o secundă, frică. Frică, în sensul ăla animalic, de gheară în stomac. Am simțit prioritate. Nu scenariu.
Golul ăla de aer mi-a arătat ceva ce nu am uitat de atunci: ce trăiesc eu, zi de zi, ca „gol în stomac”, înainte de o prezentare, după un mesaj ambiguu de la un client, când sună telefonul și nu recunosc numărul, e, de fapt, literatură. Ficțiune bine regizată de o parte din creierul meu care nu are absolut niciun simț al proporției.
Partea aia se numește amigdală și e, ca structură, extrem de veche, practic aceeași care i-a ținut în viață pe strămoșii noștri când fugeau de un tigru cu dinți sabie. Problema e că amigdala nu s-a mai actualizat de atunci, error la software update… Nu distinge un tigru de un e-mail scris cu MAJUSCULE. Declanșează exact același protocol, luptă, fugi sau îngheață, indiferent dacă pericolul e real sau doar imaginat cu lux de amănunte de mintea noastră, la 3 dimineața.
Și, din câte arată cercetarea, la femei protocolul ăsta e pornit mai des și mai tare. În Statele Unite, 23,4% dintre femei au avut, în ultimul an, un diagnostic de anxietate, față de 14,3% dintre bărbați, aproape dublu. La adolescenți, diferența e și mai mare: 38% dintre fete, față de 26% dintre băieți. Studiile de neuroimagistică arată de ce: amigdala stângă a femeilor reacționează mai puternic la stimuli emoționali negativi sau ambigui decât a bărbaților, iar stresul cronic accentuează și mai mult acest decalaj. Cu alte cuvinte: nu ești „prea sensibilă”. Ai, biologic, un sistem de alarmă calibrat mai sus.
Cartea care mi-a pus toate astea cap la cap a fost Factfulness, a lui Hans Rosling, recomandarea mea de temelie pentru oricine vrea să-și demonteze fricile, nu doar să le ignore. Rosling numește asta „instinctul fricii”: reacția care ne-a ținut în viață ca specie, dar care, folosită excesiv, ne face să supraestimăm sistematic pericolele rare și spectaculoase și să ignorăm complet pericolele reale, dar plictisitoare statistic.
Formula lui e simplă: Risc = Pericol x Expunere. Aplicată la povestea mea din avion: șansa de a muri într-un accident aviatic e de aproximativ 1 la 11 milioane, față de 1 la 5.000 pentru un accident auto. Ai, statistic, șanse mai mari să mori dintr-o intoxicație alimentară decât într-un avion. Și totuși, frica de zbor e una dintre cele mai răspândite din lume, pentru că amigdala nu calculează procente ci reacționează la ce e viu, vizibil, incontrolabil. Ironia din povestea mea e că exact atunci când amigdala ar fi avut, în sfârșit, un motiv statistic solid să panicheze, a ales să tacă. Și panichează, în schimb, de fiecare dată când un client îmi scrie „putem vorbi?” fără alt context.
De atunci, ori de câte ori simt golul ăla familiar în stomac, mă opresc și mă întreb: e un gol de aer real, sau doar unul imaginat de amigdală? De cele mai multe ori, răspunsul e simplu, e doar amigdala care confundă un mesaj Slack cu un tigru. Iar când știi asta, frica nu dispare complet, dar își pierde autoritatea. Devine informație, nu comandă.
Nu recomand căderile libere ca metodă de dezvoltare personală, sunt, cu siguranță, un curs mai scump și mai puțin plăcut decât o carte bună. Dar dacă tot mi s-a întâmplat, măcar am ieșit din avion cu o certitudine: pot să trăiesc cu orice, atâta timp cât e real. Cu imaginarul mai am de lucru.
Raluca Barbu este coach & mentor certificat EMCC, fondatoare a The Lighthouse Project.